“Educaţia pentru pace ca organism intermediar între teorie (studiul păcii şi al conflictelor) şi practică (educaţie pentru  pace) aduce o contribuţie importantă în cadrul analizei şi a tratării conflictelor şi violenţei la nivel individual, specific grupurilor, naţional şi internaţional, prin crearea unor teorii proprii şi prin dezvoltarea de modele de învăţare (…).[Cercetătorul norvegian Johan Galtung, care s-a ocupat intensiv cu probleme precum pacea şi conflictele, este unul din reprezentanţii de marcă ai domeniului]  Dezvoltarea istorică a educaţiei pentru pace a cunoscut după cel de-al Doilea Război Mondial mai multe faze suprapuse; unele dintre aceste faze continuă să se suprapună chiar şi în zilele noastre: în prima fază, aşa numita ‘educaţie pentru pace individualist-idealistă’ s-au făcut remarcate teoriile individualiste: ‘Războiul începe în minţile oamenilor’. Cea de-a doua fază, o abordare bazată pe ştiinţele politice, înţelegea războiul ca pe o problemă politică a sistemului internaţional. Faza a treia a fost influenţată de conflictul dintre est şi vest, care între timp a fost soluţionat (…). Atât înţelegerea negativă şi cea pozitivă a păcii, cât şi înţelegerea directă, structurală şi culturală a violenţei prezentate de Johan Galtung aparţineau instrumentarului contextual (…). Şi alte probleme, referitoare la reducerea violenţei împotriva mediului ambiant, au fost considerate de către activiştii pentru pace şi mediu ca fiind obiective importante (…).
Educaţia pentru pace este o educaţie socială şi politică: educaţie socială ca transpunere a ‚principiului pedagogic’, de deconstrucţie a ‚structurilor suverane’ şi de amplificare a participării şi co-determinării a tuturor celor ce participă la viaţa şcolară. Educaţia politică (pentru pace) ar trebui structurată în jurul unor „probleme-cheie“.”